Biserica „Sfinţii Voievozi”, cu hramurile Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” şi „Sfântul Antonie cel Mare”, se găseşte aşezată în Municipiul Ploieşti, judeţul Prahova, pe strada Ştefan cel Mare, nr. 23.

În partea de Sud are ca vecină Parohia „Sfântul Pantelimon”, la nord Parohia „Maica Precista”, la Est Parohia „Buna Vestire”, iar la Vest Parohia „Sfântul Gheorghe Vechi”.

Populaţia acestei parohii este alcătuită în majoritate din salariaţi şi pensionari creştini ortodocşi, însă mai sunt şi câteva zeci de familii, de credincioşi ai cultului romano-catolic şi protestanţi, întru-cât pe teritoriul Parohiei Sfinţii Voievozi se află şi Biserica Romano-Catolică precum şi cea Luterană-Evanghelică.

Parohia îşi are numele de la primul hram al bisericii „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, Voievozi ai oştilor cereşti.

La început această biserică a fost din lemn şi avea hramul Sfinţii Ingeri, iar anul clădirii ei ar fi pe la 1648, la puţin timp după vestita biserică domnească „sfinţii Apostoli” (1639), deci al doilea locaş de cult  din Ploieşti, ca şi vechime.

Din vechea biserică de lemn au mai rămas în cea de astăzi patru stâlpi din stejar, aşezaţi vertical între naos şi pronaos, pe care se sprijină o coloană în stil corintic cu care se încheie cafasul pentru cor. De asemenea sub policandrul mare, în naos, se află o lespede ovală pe care se cunoaşte doar anul 1827 în cifre arabe şi câteva cifre romane şterse, indescifrabile. În acest loc a fost piciorul Sfintei Mese, din altarul bisericii de lemn.

Iniţiatorii zidirii bisericii vechi, de lemn, ar fi fost măcelarii (breasla) din Ploieşti, care au ales hramul „Sfinţii Îngeri”, pentru sacrificiile de animale în zalhanalele (abatoarele) din Ploieşti şi împrejurimi, în oraş aflându-se centrul acestora. Nu se cunosc amănunte cu privire la Arhitecţii şi Constructorii, această biserică fiind rodul evlaviei credincioşilor şi, după cum am mai menţionat, a măcelarilor.

Întrucât biserica de lemn, sub dintele vremii se năruia, se presupune că enoriaşii au hotărât a se zidi de jur împrejur o biserică de zid, mai spaţioasă, cea de lemn rămânând în picioare până în momentul finalizării construcţiei locaşului din zid. Acest lucru s-ar fi petrecut între anii 1711 – 1720. Drept împrejmuire în partea de Sud a fost ridicat un zid de cărămidă pe care se sprijineau chiliile folosite în popas de către negustorii ce se îndreptau spre Braşov şi Galaţi, în trecere prin Ploieşti. Din acest zid mai există astăzi cca. 30 m.l. din care 10 m.l. acoperiţi de casa parohială, iar restul de casele vecinilor. Cărămida acestui zid este la fel cu cea din care este zidită biserica actuală. Pe un Antimis [1] (vezi nota de subsol) al bisericii, ce poartă leatul 7258, adică anul 1750 d.H., sunt scrise următoarele: „S-au blagoslovit şi s-au sfinţit cu mâna Prea Sfinţitului Mitropolit al Ungrovlahiei NEOFIT”. Din studiile efectuate asupra vieţii Mitropolitului Neofit al  Ungrovlahiei, precum şi din anul menţionat pe Antimis se deduce anul fondării 1750. Mai sigur este că această dată reprezintă timpul când s-au introdus antimisele sfinţite de Mitropolitul Neofit, iar biserica ar fi fost zidită între anii 1711 – 1720.

Un alt Antimis poartă următoarea inscripţie: „S-au sfinţit de Prea sfinţitul Mitropolit al Ungrovlahiei, Kir Grigorie, la anul 1820.” Este vorba de Mitropolitul Grigorie al IV-lea (Minculescu), Mitropolit al Ţării Româneşti între anii 1820 – 1834, care de asemenea la înscăunarea sa a introdus noi antimise în biserici. [2] (vezi nota de subsol)

În orice caz, de la forma bisericii de lemn, până la forma actuală, clădirea a trecut prin mai multe etape de reparaţii, restaurări şi transformări, despre care nu se găsesc menţiuni exprese.

În pronaosul bisericii se găsesc două morminte; în dreapta se află mormântul Jupânului Dimitrie Mătăsaru (ctitor si epitrop al bisericii în anul 1764) cu următorul epitaf: „Sub această piatră odihneşte oasele robilor lui Dumnezeu Ania, Chira, Gheorghe, Stanca,Mihail, Stanca, Nicolae, Zâiţa, Hristea, Smaranda, cu tot neamul lor 1825 februarie 5”; în stânga este înmormântat Polcovnicul Constantin, iar pe lespedea de piatră de pe mormânt stă scris: „Sub această piatră odihneşte robul lui Dumnezeu, Polcovnicul Constantin cu soţia sa Ecaterina Polcovicul, leat 1830 Decembrie 21”.

Într-un „Amintariu” aflat în arhiva parohiei se spune că „s-a zidit din temelie în anul 1827 cu îndemnarea şi ajutorul mahalagiilor, învălindu-se cu tinichea în anul 1857, la stăruinţa epitropului d-lui Pavel Predescu, iar la anul 1881, fiind Epitrop dl. Gheorghe Bărbulescu şi ca preot paroh Preda Cristescu Sacelaie, s-au făcut noi reparaţii în zilele Mitropolitului Calinic Niclescu, slujitori fiind parohul Preda Cristescu Sachelarie şi preotul Gheorghe R. Popescu.

Din toate cele arătate mai sus se trag următoarele concluzii:

În locul bisericii „Sfinţii Îngeri” ridicată la anul 1648, s-a zidit biserică de zid de cărămidă între anii 1711 – 1720, în formă de corabie aşa cum fusese cea de lemn. Tot atunci s-au făcut şi chiliile de jur împrejurul clădirii bisericii pentru a servi negustorilor în popasul făcut la Ploieşti, în drum spre Braşov şi Galaţi.

Între anii 1820 – 1827, s-a restaurat din nou din temelie dându-i-se forma de cruce, păstrându-se de la biserica de lemn numai cei patru stâlpi de stejar existenţi şi astăzi pe care se sprijină coloana cafasului. I s-au făcut şi trei turle din lemn acoperindu-se cu tablă de fier galvanizat. Catapeteasma sau tâmpla s-a făcut din zid. Aceste lucrări s-au făcut între anii 1857 – 1864. Alte reparaţii s-au făcut în anul 1881, probabil după un cutremur. În anul 1864 a fost înlocuită cu cea de lemn, existentă şi azi, care este sculptată în lemn cu flori, fructe şi animale în relief şi diferite culori, iar uşile împărăteşti şi cele diaconeşti, executate cu multă măiestrie artistică.

În anul 1929 biserica a fost restaurată din nou sub păstorirea preotului Nicolae Dima, când s-au desfiinţat cele trei turle din lemn, înlocuindu-se cu una singură din beton armat, sprijinită pe patru bolţi din beton armat înlocuindu-se şi pridvorul închis cu geamlâc prin şase coloane rotunde, dându-i-se un aspect plăcut la faţadă; de asemenea s-au mai făcut reparaţii în anul 1940 după cutremur şi în anul 1945, după bombardamente.

La restaurarea din anul 1929 – 1931 precum şi la reparaţiile din 1940 şi 1945, preotul paroh Nicolae Dima a avut un preţios sprijin din partea epitropului Dimitrie Stăncescu şi a consilierilor parohiali Gheorghe Gheorghiu, C. Rigu, C. Nasopol, Vasile Mavrodin, Nicolae Niculescu, precum şi contribuţiile credincioşilor. N-a lipsit nici sprijinul Primăriei Municipiului Ploieşti în bani şi asistenţă tehnică, planurile fiind întocmite de arhitectul Violeta Popescu Coteşti, executarea lucrărilor de către întreprinderea Ing. Săcară şi alţi meşteri din acea vreme.

În 1937 – 1940 s-a desfiinţat clopotniţa de la stradă, construindu-se alta separat de biserică, În partea de Nord Vest, pe schelet de fier din cărămidă şi beton armat sub care se găseşte un clopot de bronz în greutate de cca. 800 kg. În partea de Vest, lângă clopotniţă se găseşte mormântul preotului Nicolae Dima, având o cruce mică, ornamentală, care poate fi văzută din patru părţi, cu candelă deasupra ei şi o placă de beton pe care scrie: „Preot Nicolae Dima 1892 – 1966”

Pisania actualei biserici are următorul conţinut: „Această Sfântă Biserică cu hramul „Sfinţii Voievozi” zidită în secolul al  XVII-lea a fost restaurată de preotul Nicolae Dima şi epitropii săi în anul 1929 … şi Arhiepiscop Patriarhul Miron Cristea. Deasemeni a fost reparată după cutremurul din anul 1940 şibombardamentele aeriene din anul 1944, prin osteneala celor de  mai sus, Patriarh fiind I.P.S. Nicodim.”

Biserica este monument de arhitectură, istoric în stil brâncovenesc, construită din cărămidă, pe fundaţie de beton, în formă de cruce, cu o turlă mare la mijloc între cele două sânuri, înaltă de 18 m. Are pridvor deschis cu şase coloane rotunde, cu capiteluri frumoase şi braţe de stejar.

Turla şi întreg tavanul sunt din beton armat, sprijinite pe patru coloane semicirculare. Ferestrele după restaurarea din 1929 au avut în locul geamurilor vitralii reprezentând tablouri picturale, dar au fost avariate de bombardamentele din anul 1944, rămânând numai trei bune, cu mici deficienţe.

Are rezonanţă plăcută şi este aşezată deasupra pământului, ceea ce îi oferă un aspect plăcut în interior.

Pictura iniţiala acestei biserici a fost fresco, pe fond auriu, înflorată, dar care din cauza reparaţiilor intervenite şi a avariilor de la cutremure şi bombardamente s-a deteriorat şi fragmentat, aşa încât a fost acoperită cu încă alte două picturi în ulei, tablouri fragmentate, astăzi fiind în Sfântul Altar două tablouri mari cu Sfinţii Trei Ierarhi, deasupra având câte şase din proorocii mici. În naos tablouri fragmente în ulei peste pictura fresco reprezentând: la dreapta sub ferestre Sfinţii Toader, Tiron, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Sfânta Filofteia şi Sfânta Cuvioasă Parascheva. În pridvor Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, de o parte şi de alta Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, pictură în ulei peste fresco, pe coloanele interior la scara de intrare in dreapta Sfântul Mucenic Hrisi, sfântul Mucenic Mauriciu şi un alt Sfânt Mucenic şi un înger deasupra, iar în stânga Sfâtul Teodor, Sfântul Isidor, un alt Sfânt Mucenic şi deasupra un înger. Toate figurile sunt bust în fresco, aparţinând primei picturi.

Nu se cunosc pictorii sau zugravii, în icoanele mai vechi găsindu-se Teodor Zugravul. După armonia culorilor, vivacitatea figurilor, trăsăturile bine conturate ale Sfinţilor se pare că unele tablouri sunt executate de foştii ucenici ai lui Grigorescu sau Tătărăscu, care lucrau pe vremea aceea la bisericile de la Mânăstirea Zamfira, din satul Puchenii Mari, Odăile, etc.

Pe uşile (deasupra) de la intrarea în biserică scria: „Au fost înlocuite în anul 1943 cu uşi de stejar, artistic sculptate de Constantin Piscop Mărculescu, sculptor Ploieşti, după planul arhitectului Mircea Dima, donaţie a familiei Maria şi Gheorghe Georgescu.”

Între alte obiecte de valoare artistică şi istorică, menţionăm:

Catapeteasma sau tâmpla, făcută în anul 1864, din lemn cu sculptări în relief, cu flori, struguri, animale şi păsări, uşile împărăteşti şi cele diaconeşti precum şi tronul Arhieresc, două sfeşnice împărăteşti şi unul mai mic, adevărate capodopere, sculptate cu multă măiestrie artistică;

Un mare şi foarte frumos Epitaf în fir argintiu şi auriu, lucrat cu multă fineţe şi migală (se zice că de-alungul a 4 ani) şi un ceas e perete care funcţionează şi astăzi, dăruite de Pavel Bogasieru şi Prodariu, în anul 1804;

O icoană cu Naşterea Domnului, la Sfânta Proscomidie , în Altar, pictură foarte veche, precum şi una cu vederea Ierusalimului; O icoană a Domnului Nostru Iisus Hristos din 21 ianuarie 1798;

Icoanele Împărăteşti ale tâmplei: Mântuitorul, Maica Domnului, Soborul Arhanhelilor, picturi de artă executate de Teohari Zugravul în 1848-49, Icoana cu Izvorul Tămăduirii şi Sfinţii Arhangheli, în mijloc cu Sfântul Ioan Botezătorul.

O mare Cruce cu Răstignirea Mântuitorului, iar de o parte şi de alta Maica Domnului şi Sfântul Ioan Evanghelistul, o Evanghelie cu plăci argintate din anul 1750, un Potir de argint suflat cu aur din 1812. Policandrul bisericii, garnitură mare la mijloc, cu 32 lumini, între două mici cu câte 5 becuri, încadrate pe o coloană de patru braţe cu câte trei lumini, bacara iluminate electric, cristalele oferind un joc feeric de lumini.

Ca slujitori ai bisericii sunt amintiţi preoţii Preda Cristescu, fiul preotului Cristea din comuna Cojasca, jud. Dâmboviţa, acesta trăind 113 ani, ocupă ultimele două treimi din sec. XIX şi primii 24 de ani din sec. XX, murind în anul 1924.

Paralel se aminteşte de preotul Ghe. R. Popescu, ca paroh, despre care din anul 1909 nu se mai aminteşte nimic. În perioada 1907 – 1908 şi până în 1924 au mai slujit preoţii: I Brezeanu, I. D. Vasilescu, Andrei Popescu, slujitor la Biserica Buna Vestire care până în 1937 a fost filiala Parohiei Sfinţii Voievozi. Din 1928 şi până în 24 iunie 1966, a slujit vrednicul, gospodarul şi apreciatul Paroh Nicolae Dima, căruia i se datorează biserica actuală, clopotniţa şi casele parohiale, precum şi gardul de fier beton de la stradă. De asemenea sub păstorirea lui s-a introdus scare de lemn de stejar care urcă în cafasul corului.

De la 24 iunie 1966 până în septembrie 1966, a suplinit preotul Arvanita Octavian, slujitor al Parohiei Sfântul Gheorghe Vechi Ploieşti, iar de la 1 septembrie 1966 a fost transferat preotul Dumitru Stama, sub a cărui păstorire s-au continuat lucrările de reparaţie şi îmbunătăţiri.

Reparaţia şi revopsitul turlei de la biserică şi a acoperişului, schimbarea jgheaburilor şi a burlanelor, acoperirea clopotniţei cu tablă galvanizată, aşezarea clopotului pe rulmenţi, construirea împrejmuirii în partea de nord a curţii bisericii cu gard de fier-tablă, bulamaci de ţeavă de fier, revizuirea şi repararea instalaţiei electrice la biserică şi casa parohială, repararea şi revopsitul la ferestrele bisericii, curăţarea fumului în biserică şi alte lucrări de îmbunătăţire s-au efectuat ulterior.

La toate acestea s-au folosit numai fonduri proprii.

Lucrarea pastoral-misionară, este centrată pe pe scopul îndrumării creştinilor ortodocşi, de a nu mai frecventa biserica romano-catolică şi cultele neoprotestante de ale căror locaşuri de cult este încadrată biserica Parohiei Sfinţii Voievozi.

În primăvara anului 2000 s-au executat ample lucrări de consolidare: tencuieli interioare şi exterioare, finisări în praf de marmură, placarea pridvorului cu marmură, refacerea acoperişului şi înzestrarea sfintei biserici cu mobilier nou.

Între anii 2002 – 2004, Pictorul Marcel Codrescu a realizat pictură nouă în tehnică frescă, iar în anul mântuirii Domnului 2005, la 15 mai, biserica a fost resfinţită de către P. S. Vicenţiu Ploieşteanul, Episcop Vicar Patriarhal.

Din 2005, în Parohia Sfinţii Voievozi se derulează proiectul social filantropic „Aproape de semeni” prin care sunt ajutate lunar cu alimente, persoanele singure cu venituri mici, în special pensionari.

Toate lucrările desfăşurate începând cu anul 1997, au fost realizate din donaţiile credincioşilor la iniţiativa P. C. Pr. Paroh Gheorghe Lazăr, ajutat de Consiliul şi Comitetul Parohial.

[1] (gr. αντιμηνσιον – „în loc de masă”) este o bucată de pânză de in sau mătase şi este de formă pătrată sau dreptunghiulară (50/60 cm) pe care este imprimată ^[1] icoana Punerii în mormânt a Mântuitorului. În Antimis se găsesc cusute părticele de sfinte Moaşte. Pe Antimis se pun Potirul şi Discul în timpul Liturghiei şi numai pe el se face sfinţirea Darurilor. Fără antimis nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie. În biserică, antimisul se păstrează în altar, pe Sfânta Masă, sub Sfânta Evanghelie, iar când Sfânta Liturghie se oficiază în aer liber, el ţine locul Sfintei Mese (după cum îi arată şi numele).

[2] Se obişnuieşte ca după înscăunarea unui nou Ierarh, în eparhie să fie schimbate Sfintele Antimise ce poartă semnătura noului Ierarh al locului.