Viata   Sfantului Antonie cel Mare     Acatistul   Sfantului Antonie cel Mare

Sfântul Antonie cel Mare este unul dintre cei mai populari asceţi ai istoriei creştinismului şi este socotit începătorul vieţii monahale. Este prăznuit în Biserica Ortodoxă la 17 ianuarie. Viaţa Sfântului Antonie cel Mare este relatată pe larg de marele arhiepiscop al Alexandriei Egiptului, Sfântul Atanasie (298-373). Acesta, într-o carte rămasă clasică în ceea ce priveşte biografia monahală, intitulată „Viaţa lui Antonie“, scrisă între anii 357 şi 359, în calitatea sa de ucenic al marelui avvă egiptean, ne prezintă viaţa excepţională de 105 ani a Sfântului Antonie cel Mare, ne informează ziarul Lumina de Duminică.

Sfântul Antonie s-a născut în satul Coma din Egiptul de Mijloc, în jurul anului 251, dintr-o familie de creştini bogaţi. În secolul al treilea, Egiptul era o provincie a Imperiului Roman, reşedinţa guvernatorilor romani aflându-se la Alexandria, al doilea oraş ca mărime în imperiu, după capitala Roma. Creştinismul era înfloritor în Egipt, cu toate că păgânismul, fie el elenistic sau egiptean, era majoritar. Creştinismul pătrunsese în oraşe şi mai ales în metropola Egiptului,Alexandria.

17 ani într-o colibă şi într-un mormânt părăsit
În acest context neprielnic creştinismului se formează Sfântul Antonie cel Mare, care învaţă în familie credinţa creştină şi are în prim-plan întâlnirea cu Dumnezeu în sfânta biserică creştină din localitatea sa natală. La vârsta de 18 ani îşi pierde părinţii, iar la şase luni după trecerea acestora la Domnul, auzind în biserică cuvântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos din Evanghelia după Matei, capitolul 19, versetul 21, „de voieşti să fii desăvârşit, mergi, vinde avuţiile tale, şi, venind, urmează Mie“, Sfântul Antonie împarte toată averea sa săracilor şi vecinilor săi, lăsând o mică parte pentru sora lui, pe care o încredinţează unei comunităţi de fecioare, şi se retrage într-o viaţă pustnicească. După un timp de asceză, împarte săracilor şi partea din avere lăsată surorii sale, în dorinţa de a rupe orice legătură cu lumea şi a se dedica integral urmării lui Hristos prin rugăciune şi asceză. Până la vârsta de 35 de ani îşi petrece viaţa ascetică într-o colibă la marginea satului natal şi apoi într-un mormânt părăsit. La vârsta de 35 de ani se aşează într-o cetate părăsită, situată pe malul drept al Nilului, la locul numit Ispir, unde rămâne timp de 20 de ani.

În anul 306 devine părintele spiritual al mai multor monahi din vestitele oaze monahale din deşertul Egiptului de la Nitria şi Schitia. Patru ani mai târziu merge în Alexandria, unde îi întăreşte pe creştinii prigoniţi în timpul marii persecuţii a lui Maximian.

În 44 de ani, nu a plecat decât de două ori din mănăstire
În anul 312 porneşte în inima deşertului, în partea de răsărit a Egiptului, ajungând după trei zile şi trei nopţi la Muntele Kolzim, nu departe de malul Mării Roşii. Aici fondează mănăstirea care-i poartă numele până astăzi.

Din anul 312 până în anul 356 nu părăseşte acest loc decât în două rânduri, o dată pentru a-şi vizita ucenicii şi a doua oară face o călătorie la Alexandria, pentru a-l susţine pe Sfântul Atanasie cel Mare, în lupta sa cu erezia ariană. Cu acest prilej, Sfântul Antonie arată că el nu îi susţine pe arieni, aşa cum încercaseră aceştia să inducă în eroare populaţia din Alexandria şi din Egipt, ci că el apără Ortodoxia, promovată atunci de Sfântul Atanasie cel Mare.

După acest moment se întoarce la viaţa sa de asceză şi rugăciune de la Muntele Kolzim. Aici vin foarte mulţi oameni pe care îi vindecă în numele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, însă spunându-le foarte clar că nu el, Antonie, face aceste minuni, ci Mântuitorul Iisus Hristos, şi de aceea toţi trebuie să se roage Lui, şi, astfel, prin credinţa şi rugăciunea lor, vor fi izbăviţi de Domnul.

Mare văzător cu duhul
Sfântul Antonie cel Mare oferă sfaturi, prin intermediul mai multor scrisori, împăratului Constantin cel Mare şi fiilor acestuia, Constans şi Constanţiu. Deşi pe atunci nu existau mijloace rapide de comunicare, mesajul extraordinar al vieţii sale spirituale s-a răspândit atât de departe, încât din întregul Orient creştin au început să vină oameni spre el, pentru a primi sfat şi întărire spirituală. Astfel, regăsim călugări, pelerini, preoţi, episcopi şi mulţi oameni suferinzi şi nevoiaşi. Cu toată dragostea lui faţă de singurătate şi tăcere, Sfântul Antonie nu şi-a neglijat datoria pe care o are fiecare creştin de a folosi şi spre binele altora darurile revărsate de Dumnezeu în sufletul său. Experienţa vieţii ascetice a Sfântului Antonie cel Mare a devenit metoda de viaţă monahală a călugărilor din Egipt, axată pe austeritate, sacrificiu şi singurătate.

Sfântul Antonie cel Mare a fost şi un mare văzător cu duhul. Lucrul acesta îl aflăm din viaţa sa, când, de pe Muntele Kolzim, aflându-se în rugăciune, a văzut sfârşitul plin de lumină al vieţii prietenului său Amun, care îşi ducea viaţa monahală la o distanţă de 13 zile de mers faţă de locul unde se afla Sfântul Antonie.

Din scrierea Sfântului Atanasie cel Mare despre viaţa Sfântului Antonie aflăm că acesta s-a mutat la Domnul la vârsta de 105 ani, în anul 356, şi că, cunoscându-şi mai dinainte sfârşitul, a poruncit celor doi ucenici să nu spună nimănui locul în care a fost îngropat. Aceştia au păstrat taina tot restul vieţii.

A transformat Egiptul dintr-o ţară păgână într-un leagăn al monahismului
Sfântul Atanasie cel Mare ne spune că, prin cuvântul său, Sfântul Antonie reuşea într-o singură zi să creştineze, dintre păgânii Alexandriei, cât reuşea Biserica alexandrină să creştineze într-un an de zile.

Prin viaţa sa excepţională, Sfântul Antonie a transformat Egiptul dintr-o ţară păgână într-o ţară creştină şi un leagăn al monahismului. Marele Vasile, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, va vizita pe ucenicii Sfântului Antonie cel Mare din Egipt, în dorinţa sa de desăvârşire monahală, iar în urma acestei vizite va organiza monahismul, în forma pe care o avem şi astăzi.

Sfântul Antonie cel Mare şi Sfântul Mina sunt cei mai iubiţi sfinţi în Biserica Coptă şi astăzi, ceea ce arată că, şi după aproape 17 secole de la mutarea sa la cele veşnice, conaţionalii săi îl respectă ca pe un mare trăitor al urmării lui Hristos, Care este Calea, Adevărul şi Viaţa.

Pentru noi, creştinii ortodocşi de astăzi, Sfântul Antonie cel Mare este „Părintele părinţilor duhovniceşti“ nu numai prin viaţa şi prin minunile sale, ci mai ales prin cuvintele care ne-au rămas de la el.

„Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!“
În Troparul Sfântului Antonie cel Mare se spune: „Asemănându-te obiceiurilor râvnitorului Ilie şi urmând Botezătorului pe drepte cărări, Părinte Antonie, te-ai făcut locuitor pustiului şi ai întărit lumea cu rugăciunile tale. Pentru aceasta, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre“. Din Troparul său vedem că Sfântul Antonie este următor al râvnei ascetice a Sfântului Prooroc Ilie şi a Sfântului Ioan Botezătorul şi, în acelaşi timp, întăritor duhovnicesc al lumii prin rugăciunile sale către Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos.

În condacul Cuviosului Antonie cel Mare spunem: „Lepădând tulburările lumeşti, viaţa sihăstrească o ai dus până la capăt, Botezătorului urmând îndeaproape, Preacuvioase. Deci, împreună cu dânsul te cinstim, Părinte al părinţilor, Antonie“. De aici vedem că Sfântul Antonie a lepădat tulburările efemere ale lumii şi a dus până la capăt menirea sa de ascet, următor al Sfântului Ioan Botezătorul, şi astfel s-a ajuns ca noi, cei de astăzi, să îl cinstim ca pe un Părinte al părinţilor duhovniceşti.

În Acatistul Sfântului Antonie cel Mare, în primul condac, spunem următoarele: „Fugind de întunericul cel negru al Egiptului, ai căutat pământul cel de viaţa dătător al pustiului. Prin înfrânare şi nevoinţă veştejind săltările trupului, prealăudate, te-ai făcut pilda monahilor, de Dumnezeu cugetătorule, celor ce cântă: Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!“. Din acest condac aflăm că Egiptul se afla sub întunericul credinţei păgâne în epoca Sfântului Antonie cel Mare şi că, datorită lui, pământul care era considerat în întuneric, adică deşertul, a devenit, pentru Egipt şi lume, pământ de viaţă dătător, adică de mântuire în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.